Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea cultura muzicală intra într-o noua etapa a dezvoltării sale, prin pătrunderea în cultul divin, alături de cântarea monodică de strană, a cântării coral-armonice. Aceasta se datorește, în buna măsură, ideilor reformatoare ale revoluției franceze de la 1789, pentru egalitate, fraternitate, independență națională și formarea unei culturi proprii, avansate, care sa corespunda spiritului de progres și modernizare la care tindea omenirea.
Așa au luat ființă societatea culturală Filarmonica din București (1833), școala muzicala numită „Conservatorul Filarmonic-Dramatic din Iași” (1836), Conservatorul de Muzica din Iași (1860) și cel din București (1864) etc. – instituții care, desigur, au avut o mare înrâurire si asupra noii direcții muzicale bisericești și prefaceri cultural-muzicale, respectiv curentului cântării corale venit direct din Apus sau trecut prin filiera rusească.